Zilele trecute, cu ocazia nominalizarii candidatului la functia de Prim-ministru, am auzit atitea enormitati cu privire la procedura prevazuta in Constitutie incit tin sa precizez un lucru. Fara sa fiu un admirator al actualei Constitutii, aici, cel putin, lucrurile sint clare: Presedintele desemneaza pe cine doreste, in urma unor consultari cu partidele. Motivul pentru care nu partidele decid este simplu: Guvernul e o institutie a Statului. Iata de ce seful Guvernului este numit de seful Statului. Ceea ce liderii a doua-trei partide uita sa le spuna romanilor este ca, indiferent cine ar fi numit in aceasta functie, acesta e numit prin decret prezidential. Fiecare ministru e, la rindul lui, numit prin decret. In Parlament, constitutional  vorbind, se decide doar daca un Guvern in intregimea sa se bucura de sprijin politic (daca nu, nu poate fi investit).

Este acesta un aranjament democratic, european? Se poate verifica. Iata, in continuare, procedurile privitoare la numirea Primului-ministru din toate tarile UE.

În chestiunea numirii Primului-ministru, nu există o practică unitară în statele Uniunii Europene. Există însă prevederi constituționale precise în majoritatea acestor state.

Din punct de vedere al literei legii fundamentale, există trei cazuri distincte:

Numirea Primului-ministru este un atribut discreționar al șefului statului (fie el Președinte sau Monarh). Acesta este cazul cel mai frecvent întâlnit: Austria, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Letonia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Regatul Unit.

Stabilirea/alegerea Primului-ministru este, în esență, atributul Parlamentului. Este cel mai puțin frecvent caz: Finlanda, Irlanda, Suedia, Ungaria.

Cazuri mixte, unde Președintele și Legislativul împart responsabilitatea stabilirii/numirii Primului-ministru: Estonia, Polonia, Bulgaria, Grecia, Lituania, Slovenia.

Mai există, evident, și state unde problema alegerii premierului nu se pune: Cipru (pentru că este republică prezidențială) și Luxemburg (din cauza statutului Marelui Duce).

Câteva observații despre regulile constituționale și cutumiare cu privire la numirea premierului:

Deși în câteva state unde prevederile constituționale prevăd dreptul unui partid majoritar de a-și desemna candidații, nicăieri nu este stipulat că o coaliție stabilită ulterior alegerilor, adică nevalidată ca atare, explicit, de alegători, ar avea dreptul să impună un premier.

Textele constituționale fac uneori distincția între „numire”, „desemnare”, „propunere” și „aprobare”/”învestire”. Cazurile acestea sunt rare și se întâlnesc când există o anume divizare a răspunderii între Legislativ și șeful statului în materie de stabilire a Primului-ministru. De remarcat că în toate aceste situații distincția nu este implicită, ci enunțată clar de constituția respectivă.

Există, în câteva cazuri, o logică temporală a procedurii: mai întâi șeful statului stabilește persoana, dar dacă nu există un consens, alegerea revine apoi Legislativului.

Când este vorba de „majoritatea” parlamentară sau de „șeful majorității”, uneori referința este la majoritatea stabilită printr-un scrutin majoritar, ceea ce, evident, nu este cazul cu sistemul electoral din România, care este pur proporțional.

Votul de învestitură nu este absolut necesar în toate cazurile.

Prevederi constituționale:

Austria (art. 70)

Președintele îl numește și îl demite pe Cancelar, dintre membrii Camerei inferioare.

Belgia (art. 96)

Regele îl numește pe Primul-ministru.

Bulgaria (art. 99)

„După consultarea cu grupurile parlamentare, Președintele va numi candidatul pentru postul de Prim-ministru, în vederea formării unui nou guvern, pe acela care va fi nominalizat de către partidul care are cele mai multe locuri în Parlament“

Notă: dacă primul candidat nu poate forma un Guvern, atunci Președintele desemnează pe cel nominalizat de partidul cu al doilea grup parlamentar. Dacă nici acesta nu reușește, atunci încredințează altor grupuri parlamentare această sarcină. Dacă nici astfel nu se ajunge la un acord, atunci Președintele poate numi un guvern de tehnocrați și poate dizolva Parlamentul, în vederea a noi alegeri.

Cehia (art. 68)

Președintele îl numește pe Primul-ministru

Cipru

Este republică prezidenţială.

Danemarca (art. 14)

Regele îl numește și îl demite pe Primul-ministru.

Estonia (art. 89)

„Președintele Republicii, într-un termen de 14 zile de la demisia Guvernului Republicii, va desemna un candidat la funcția de Prim-ministru căruia îi va încredința sarcina de a forma un nou Guvern“

Notă: Candidatul desemnat de Președinte trebuie „autorizat“ de Legislativ, în urma unui vot, să formeze Guvernul. Dacă formarea și învestitura Guvernului eșuează de două ori, Legislativul are dreptul să propună un candidat pentru funcția de Prim-ministru.

Finlanda (art. 61)

Parlamentul alege Primul-ministru, care este apoi numit de către Președinte.

Franța (art. 8)

Președintele îl numește și îl demite pe Primul-ministru.

Germania (art. 63)

Cancelarul federal este ales, fără dezbatere, de către Bundestag, la propunerea Președintelui, după care este numit de Președinte în această funcție. Dacă nu se obține o majoritate nici după a doua încercare, Președintele poate dizolva Bundestag-ul.

Grecia (art. 37)

Președintele alege Primul-ministru din rândurile partidului care are majoritatea absolută în Parlament. Dacă nu există o asemenea majoritate, atunci el încredințează un mandat „de explorare“ partidului care are majoritatea relativă în Parlament. Dacă nici astfel nu se reușește învestirea unui Guvern, atunci acordă acest mandat celui de-al doilea și apoi celui de-al treilea partid. Dacă în urma întâlnirii cu liderii tuturor partidelor nu se conturează nici o posibilitate de învestire a unui Guvern, Președintele acordă mandatul Președintelui unei Înalte Curți de Justiție în vederea formării unui Guvern care să organizeze alegeri anticipate.

Irlanda (art. 13)

Președintele îl numește pe Primul-ministru, ca urmare a alegerii acestuia în Parlament.

Italia (art. 92)

Președintele îl numește pe Primul-ministru.

Letonia (art. 56):

„Cabinetul va fi format de către persoana care a fost invitată de Președinte să facă acest lucru“

Lituania (art. 92)

„Primul-ministru va fi numit și demis de către Președintele Republicii, cu aprobarea Parlamentului“.

Luxemburg (art. 79)

Marele Duce exercită direct autoritatea executivă; nu există intermediar între membrii Guvernului și Marele Duce.

Malta (art. 80)

Președintele îl numește ca Prim-ministru pe acel membru al Camerei care, în opinia sa, poate avea susținerea unei majorități în Cameră.

Olanda (art. 43)

Primul-ministru și ceilalți miniștri sunt aleși prin decret al Regelui.

Polonia (art. 157)

Președintele numește un Prim-ministru care trebuie apoi să câștige votul de încredere al Seimului; dacă nu îl câștigă, Seimul are dreptul să aleagă, cu majoritate absolută, un Prim-ministru.

Portugalia (art. 187)

Președintele îl numește pe Primul-ministru în urma consultărilor cu partidele care au obținut locuri, ținând seama de rezultatele alegerilor.

Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord

Suveranul numește Prim-ministru, prin cutumă, pe șeful majorității din Parlament; nu există vot de învestitură.

Spania (art. 71)

Regele îl numește și îl demite pe Primul-ministru.

Slovacia (art. 110)

Președintele îl numește și îl demite pe Primul-ministru.

Slovenia (art. 111)

Președintele numește un candidat pentru funcția de Prim-ministru, în urma consultărilor cu grupurile parlamentare. Dacă primul candidat al Președintelui nu poate obține votul de învestitură, Președintele numește un altul, dar la votul în Parlament grupurile parlamentare au dreptul să propună propriul candidat; votul însă începe de la candidatul Președintelui.

Suedia (cap. 6, art. 2)

Primul-ministru propus de Speaker-ul Parlamentului, după consultarea cu grupurile parlamentare; este numit candidatul care are o majoritate; după patru încercări eșuate, se convoacă noi alegeri.

Ungaria (art. 33)

Primul-ministru e ales în Parlament, cu majoritate simplă.